04.02.2017

APUS DE SOARE (4)

de BARBU DELAVRANCEA

Urmare la Apus de soare (3)
ACTUL II
SCENA V
ȘTEFAN, alb ca zăpada, vine rezemat la brațul doftorului CESENA, BOGDAN, logofătul TĂUT, vornicul JURJ, hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER, pârcălabii COSTEA, DRAGOȘ, ALEXA, ȘANDRU, paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN, jitnicerul STAVĂR și mai mulți curteni, căpitani de oaste, copii de casă, hotnogi, hânsari etc.
ȘTEFAN (intră prin poarta turnului din dreapta cu tot alaiul): Stați, copii ! Opriți unde am văzut pe doamna !
DOAMNA MARIA: Măria-ta!... (I s-aruncă-n brațe.)
ȘTEFAN: Ea, ca cea dintâi rândunică, îmi vestește primăvara... Cătați sub piciorul drept, și de-ți găsi cărbune, să-l beau în paharul meu de sărbătoare, că e bun de friguri; de-ți găsi plumb, să-l topim, să-l turnăm într-o cană cu apă neîncepută, și, din ce se va închega, voi vedea ce va veni mai apoi.. (Șade pe o laiță de piatră.)
DOAMNA MARIA (îngenunchind): Ți-e cald, măria-ta ?... Ai căldură... nădușești...
ȘTEFAN: Vrei să-mi fie frig ? Cesena, cum e mai bine: cald ori frig ?
IERONIMO DA CESENA: Mai bine cald ca frig, ma preferisco recorito senza sentir il freddo.
PETRU RAREȘ: Cărbune, măria-ta.
ȘTEFAN: A, e negru, dar mai negre sunt sprâncenele doamnei... Cine-ar avea inima așa de mică și așa de neagră ca să ție pică domnului lui ?... Mario ! Fii mândră de Bogdan al nostru... Io, Ștefan voievod, m-am pus la porunca lui, ca și portarul Sucevei, ș-a biruit tocmai cum aș fi biruit și eu... Nu e așa, boieri ? Nu e așa, paharnice Ulea ?... Nu e așa ?...
DOAMNA MARIA: Îl uitasem pe el, măria-ta... Bogdane ! (Bogdan dă-n genunchi lângă doamna.)
ȘTEFAN: Să-mi dea vin de Cotnar... Vreau să beau în sănătatea doamnei ș-a fiului ei...
CESENA: Vin, pentru ce vin ? Non, serenissime.
ȘTEFAN: Rareș !... (Rareș se duce repede pe ușa de pe terasă.) Doftore, te-am ascultat până azi... Mi-e sete... Nu vezi pe cine am la genunchii mei ? Pe muma care a purtat în pântecele ei pe domnul de mâine al Moldovei... Voitiș ?... E bine ?... El nu are abur, ci suflet... Să-l plimbe în fiece zi până m-oi întrema... (Rareș vine cu trei pahare, două de argint și unul de alabastru, frumos lucrat, ca un potir. Ștefan fărâmă între dește cărbunele și-l pune în paharul de alabastru. Doamna și Bogdan iau paharele de argint. Ștefan ridică pe al său.) În sănătatea... Ah !... (Lasă paharul în jos.)
DOAMNA MARIA: Ce te doare, păcatele mele ?
ȘTEFAN: Nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea ?... Și toate pe Ștefan Mușatin, fiul lui Bogdan și nepotul lui Alexandru cel Bun... Dă de dușcă, Bogdane... (Ștefan soarbe paharul.) Cald...
CESENA: Să ne odihnim, serenissime.
ȘTEFAN: Să te odihnești, doftore... În Italia se odihnesc mult principii... îî !... Ce-o fi durerea ?
CESENA: Odihnă, serenissime.
ȘTEFAN: Mă voi odihni, dar nu acum.
DOAMNA MARIA: Te rog... să mergem...
ȘTEFAN: Mă rogi ?... Neadormitul Ștefan a ajuns lăuza Moldovei... Moghilă, să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan și-a rămas fără pecetea domnească... O !... (Ștefan iese la brațul doftorului Cesena și la al Mariei pe ușa de pe terasă, urmat de toți.)
SCENA VI
Paharnicul ULEA, stolnicul DRĂGAN și jitnicerul STAVĂR rămân. OANA privește în toate părțile, vrea să se ducă și se teme să n-o vadă.
PAHARNICUL ULEA: În curând scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ștefan obrintește. Încheieturile lui sunt prinse. Bietul domn ! Mare a fost... că de mărimea lui nu mai sufla nici un boier... Ei, ce ziceți ?
STOLNICUL DRĂGAN: Ce să zicem ?... Bogdan ?... De viteaz n-are cum mai fi. Dar cred că după datină ar avea drept Ștefăniță, din Țarigrad, fiul răposatului Alexandru, feciorul cel mai mare al lui Ștefan...
JITNICERUL STAVĂR: Ș-apoi domn schilod cine a mai văzut ? Chior ? treacă-meargă... dar orb ? Că n-are un ochi deloc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin... O ! să-l fi văzut cu ochiul scurs pe obraz, ca un ou cu puiul prins spart de-o cloșcă nedibace, cum răgea snopind pe dușmani... ai fi zis că vedea mai bine cu un ochi decât cu doi...
PAHARNICUL ULEA: Țara are nevoie de tihnă. Cu Bogdan, iar războaie.
STOLNICUL DRĂGAN: Ștefăniță e nevârstnic. Vom alcătui o epitropie...
JITNICERUL STAVĂR: Din cei mai de seamă boieri... Hatmanul Arbore, pârcălabul Grumază și d-ta, paharnice Ulea...
PAHARNICUL ULEA: Sâât ! Nimic lui Arbore. Până n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decât boierilor cu meteahnă. Din sfatul domnesc... lui Gavril Lepădatu și comisului Roată. Atât. Ochiul vulturului bătrân clipește încă... Vărsa văpăi, mă frigea privirea lui... Sââât ! (Tustrei ies pe poarta din dreapta.)
SCENA VII
OANA singură, apoi PETRU RAREȘ.
OANA: O ! Doamne, Doamne ! Să schimbe ei ursita ? Cine să închidă ochii ? Domnul cel sfânt ? N-are sfârșit cel care are milă de toți ! (Dă să iasă pe după castel și se întoarce la glasul lui Rareș.)
PETRU RAREȘ (ieșind din castel): Ce, fugi, Oană ?
OANA: Nu, Rareș.
PETRU RAREȘ: De ce-ți sunt ochii roșii ? Ai plâns ?
OANA: Nu...
PETRU RAREȘ: Ba da... Ochii tăi sunt tulburi...
OANA: Ce ochi să rămâie senini când ai bunului Ștefan ard !
PETRU RAREȘ: El are nouă suflete, Oană. Ploile, zăpezile, zbuciumul și drumul lung și greu... Olecuță de odihnă, și se întremează zmeul bătrân.
OANA: Da, Rareș, da...
PETRU RAREȘ: Și se face bine...
OANA: Bine?... Bine să-i dea Dumnezeu !... Bine...
PETRU RAREȘ: Și ție, Oană...
OANA: Și d-tale, Rareș...
PETRU RAREȘ: Și nouă, amândurora...
OANA: Și, Rareș, și...
PETRU RAREȘ: Dă-mi o mână, Oană...
OANA: De ce ?...
PETRU RAREȘ: Așa, că mi-e dragă...
OANA: O !...
PETRU RAREȘ: Ce râzi ? Nu ți-am mai spus ?
OANA: Ba mi-ai spus... de câte ori... În urmă mai ales...
PETRU RAREȘ: Și dreapta mi-e dragă, și stânga mi-e dragă, și amândoi ochii cu lumini adânci, și părul tău rotunjit pe spate și învolt ca un fum auriu, și gura ta cu buze ca măceșea, și mijlocul tău ca trestia de baltă, și mersul tău ușor ca de presură, și toată ființa ta...
OANA: O ! Rareș... (Râde.) Și toată ființa mea... (Râde.)
PETRU RAREȘ: Toată ființa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană !
OANA: Cum, Rareș ?... (Râde.)
PETRU RAREȘ: Întruna te-am visat, Oană... Și te-am văzut întruna la război... Când porneam cercetașii, când mă băteam, când mă culcam, când mă sculam, călare, pe jos, la șipote, în codru, neostiat  în fața ochilor mei...
OANA: Ca p-o soră, Rareș.
PETRU RAREȘ: Nu ca p-o soră...
OANA: Și de când, Rareș ?
PETRU RAREȘ: De când împliniși 14 ani... De pe la Paște...
OANA: Mi-ești drag, Rareș, dar...
PETRU RAREȘ: Dar...
OANA: Nu ții minte când mă ridicai în brațe să rup para cea mai coaptă, când te cățărai în vârful copacilor ca să-mi dai pui de stăncuță...
PETRU RAREȘ: Da... și te sărutam...
OANA: Da, și mă sărutai... Ș-acum... na... sărută... (Râde.)
PETRU RAREȘ: Nu, Oană, nu așa !
OANA: Dar cum, Rareș, cum ?... Ca p-o miluită fără părinți ?
PETRU RAREȘ: Nu...
OANA: Ca p-o pripășită la curtea doamnei Maria ?
PETRU RAREȘ: Ah ! nu...
OANA: Ca p-o pasăre pribeagă ?... Și nu uita că tu ești boier, Rareș...
PETRU RAREȘ: Ce boier ?... Al Mariei ș-al lui Rareș, pescarul din Hârlău.
OANA: Ești căpitan de oaste și prieten al domnului Bogdan...
PETRU RAREȘ: Sunt ce sunt, și fără tine mai bine să nu fiu !
OANA: Doamne, Rareș... Dar tu mi-ești ca un frate... Eu mireasă ? N-ai nici cui să mă ceri.
PETRU RAREȘ: Stăpânului a toate, ca unui drept părinte.
OANA: A ! nu, Rareș, nu !... Nu simț nimic în mine... Mi-ești drag ca un frate, dar nu te iubesc... Și domnul e bolnav...
PETRU RAREȘ: Domnul e bun, milostiv și îndurător... (O sărută pe amândoi obrajii și pleacă repede.)
OANA: Ciudat !... Dar să nu uit pe paharnicul Ulea ! (Iese prin stânga pe după castel.)
SCENA VIII
ȘTEFAN, cu piciorul înfășurat, iese șchiopătând puțin la brațul DOAMNEI MARIA, IERONIMO DA CESENA.
ȘTEFAN (se așează pe laița de piatră de sub copacul din mijloc): Așa... Aer, doftore, aer... Cosi, serenissime... non, serenissime... si, serenissime... pentru o zgaibă... Parc-aș fi copil...
CESENA: Serenissime, nici o mișcare...
ȘTEFAN: Zău...
CESENA: Parole non piu...
ȘTEFAN: Non piu... Ca un mort... uf !... când voi avea nevoie de d-ta, doftore, te chem... (Doftorul se duce în castel.)
DOAMNA MARIA: Ascultă-l...
ȘTEFAN: Eu ?... S-ascult ?
DOAMNA MARIA: Măria-ta...
ȘTEFAN: N-am ascultat de tătari, de leși, de unguri, de turci... și s-ascult d-un venezian... a ! ha !...
DOAMNA MARIA: De când ai început să vorbești, a crescut căldura... (Îi pipăie mâinile).
ȘTEFAN: Și va veni ș-un doftor de la Nüremberg și altul de la Mengli-Ghirai... Îmi scrie că știe și toaca-n cer... Un evreu...
DOAMNA MARIA: Mai puțin, măria-ta...
ȘTEFAN: Puțin, puțin... Toți doftorii la capul unui bolnav...
UN CURTEAN: Măria-ta, foaia judecăților.
DOAMNA MARIA: Ah !
ȘTEFAN: Clucerul Moghilă ? Să...

* * *

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !