24.06.2017

DESPOT VODĂ (16)

de VASILE ALECSANDRI

ACTUL IV

SCENA IV
DESPOT, CIUBĂR-VODĂ (în haine de călugăr, intră prin fund)
CIUBĂR
Măria-ta...
DESPOT
(râzând)
Nu-i glumă!... Cum?... tu, Ciubere, ești?
Tu, care-odinioară purtai un falnic nume,
Azi te revăd călugăr, re-ntors din ceea lume?
Prin ce minune stema căzut-a de pe cap
Și-n locul ei pe frunte-ți crescut-au un potcap?
CIUBĂR
(grav)
Așa vroit-a cerul!
DESPOT
Dar cerului ce-i pasă
Să porți pe ai tăi umeri hlamidă sau o rasă?
CIUBĂR
Ce vrea cu noi el face!... Tu-n umbră aruncat
Din ura lăpușneană prin mine ai scăpat.
Am fost eu dus la moarte în locul tău, și-n urmă
Trimis din mila Doamnei în creștineasca turmă.
Acum eu sunt călugăr smerit dar luminat,
De vechea-mi nebunie prin rugă vindecat.
DESPOT
Ce? nu mai visezi tronul?
CIUBĂR
Las altor minți ușoare,
Râvnind deșertăciunea, a rătăci sub soare.
Eu m-am retras în umbră aproape de mormânt,
Slăvind în lume numai pe Dumnezeul sfânt,
(cu extaz) Lumin-adevărată!
DESPOT
Duioasă convertire!
Deci nu mai ești, Ciubere, al mădrăgunii mire,
Călare pe un sceptru, frumos ca Machedon,
Cu tron pe cap?
CIUBĂR
Altarul m-a vindecat de tron.
DESPOT
Ha, ha! pricep, hlamida ți-a fost haină fatală?
Tu ai înlocuit-o prin haina monahală
Ca să înșeli mai lesne poporul credincios.
CIUBĂR
(indignat)
Nu-i înșelat acela ce crede în Hristos!
DESPOT
Îți place peste țară să-ntinzi întunecimea
Și prin eresuri proaste să speculezi mulțimea,
Făcând-o, când nu plouă, s-alerge câmpii...
CIUBĂR
Eu?
DESPOT
Tu!... vrei să-nșeli și oameni și chiar pe Dumnezeu! (Râde.)
CIUBĂR
Tu râzi de o credință preasfântă și străbună,
O! Despot, dar ia seama, ia seama la furtună!
DESPOT
Furtuna e în tidvă-ți, Ciubere... Drept să spun,
Erai mult mai cu minte pe când erai nebun.
Mergi iar la mănăstire să-nchizi a tale zile
Sub sfintele molitve a Sfântului Vasile.
CIUBĂR
Nebuni odinioară am fost, Despot, noi doi,
Dar tu rămas-ai singur nebun dintre-amândoi,
Căci fugi de fapta bună, de cer și de crezare
Ca liliecii nopții ce fug de ziua mare.
Tu crezi, beat de putere, că Dumnezeu de sus,
Se-nchină ție, vierme, și e al tău supus...
Rămâi în întuneric! (Către cer.) O! Doamne, cu-ndurare
Dă orbilor lumină și răilor iertare! (Iese.)
DESPOT
Mergi, sfinte, mergi, preasfinte, de-a dreptul mergi în rai,
Condus de toți nebunii din lume cu alai! (Râde cu hohot.)

SCENA V

DESPOT, MOȚOC (intră prin fund din stânga)
DESPOT
A! Vornice Moțoace, ce zici de-acest lunatic?
MOȚOC
Primejdios e, doamne, căci este-un om fanatic.
DESPOT
Ce-mi pasă!... dar răspunde: ne vii cu bune vești?
MOȚOC
Prea bune!...-n fericire mulți ani să viețuiești,
Măria-ta!
DESPOT
Ce veste din Țara Muntenească?
MOȚOC
Împinși de noi în taină ca să se răzvrătească,
Boierii sapă tronul lui Mircea, pe cât știu.
DESPOT
A! bine... însă Tomșa e mort sau încă viu?
Ce face? ce urzește vrăjmașul?... în ce parte
De țară el se află? aproape sau departe?
Undit-ai cu-a ta minte în cugetu-i ascuns?
Aflat-ai a lui planuri? pătrunsu-l-ai?
MOȚOC
Pătruns!
Măria-ta să fie în pace, nepăsare.
Sărmanul Tomșa-i searbăd și suflet nu mai are
De când ai prins la mână zălog pe fiul lui.
DESPOT
O! dar, am pus piciorul pe puiul șarpelui,
Dar șarpele-i aproape, în umbra mea îl simt,
Și cercul său de ură se face tot mai strâmt.
De când sunt în Suceava, de când sunt în domnie,
El n-a dat ochi cu mine.
MOȚOC
Se teme de urgie...
DESPOT
Se teme?... nu, Moțoace... Desigur a aflat
Că eu pe toți oștenii români am dezarmat
- Veniturile țării fiind acum secate -
Și că pe lângă mine aice, în cetate,
Nu am decât un număr restrâns de buni plăieși
Cu ungurii lui Laski, voinici de cei aleși.
Eu cred c-a lui dârzie devine și mai tare
Văzând acum scăderea puterii de-apărare.
MOȚOC
Ce-ți pasă dacă Tomșa ar fi înverșunat
Când toți locuitorii, supuși, s-au bucurat
Văzând pe tronul țării odrasla Eraclidă
Ce-a scuturat cu mâna-i copacul de omidă
Ș-a scos din al Moldovei pământ suferitor,
Pe Zay, Anton Secuiul și toți ostașii lor?
DESPOT
Așa-i!... am scos din sânu-i lăcustele străine
Ce mâncau tot, și-n urmă m-ar fi mâncat pe mine.
MOȚOC
O știm, și noi, boierii, plecat îți mulțumim.
Ne costă mult străinii aduși în țară!... Știm
Ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie.
Ei au luat cu dânșii întreaga visterie...
Dar astfel se cuvine să fie dătător
Un domn măreț în toate și... recunoscător.
DESPOT
Îmi place să am mâna deschisă-mbelșugată
Ca bunelor servicii să verse bună plată.
Pe Zay, Anton Secuiul, Rozel ș-alți capitani
I-am încărcat de daruri, de scule și de bani,
Le-am dat și arme scumpe, și blane de samur,
Și haine-n flori de aur cusute pe-mprejur;
Lui Laski celui lacom, lui Laski palatinul,
Cu zece mii de galbeni i-am dat întreg Hotinul.
Apoi pe toți boierii cu care-am complotat
La ranguri de mărire pe rând i-am ridicat,
Ș-apropiați de mine, sub a coroanei rază,
A lor înaltă frunte acuma scânteiază.
Ei sunt chiar ai mei sfetnici, deși-mprotivitor,
Nu totdeauna pacinic admit părerea lor.
MOȚOC
Așa-i!... te-ai plătit grabnic de orice datorie,
Da-ți mai rămâne una de achitat.
DESPOT
Cui?
MOȚOC
Mie!
DESPOT
(cu mirare)
Nu ești vornic de țară, cum ziceți voi, os sfânt?
MOȚOC
Da! însă totodată eu și părinte sânt.
DESPOT
Ce vrei să zici, Moțoace?
MOȚOC
Cum?... nu mă înțelegi?
DESPOT
Nu... ți-e legată limba, fă bine s-o dezlegi.
MOȚOC
Nu?... Cât a fost Moldova în luptă mult amară,
Eu am păstrat tăcere... Acum e pace-n țară
Și vin, și-ți zic la rându-mi cu glasul de părinte:
De Ana, de-a mea fiică, îți mai aduci aminte?
DESPOT
Ah!... Ana?... Cum?... trăiește?... Cum?... Nu-i adevărat
Că a murit?
MOȚOC
Trăiește cu-amoru-i neuitat.
Respecți tu jurământul de-a o lua soție?
DESPOT
Trăiește încă Ana?
MOȚOC
Dar!... la călugărie
Se hotărâse a merge din ceasul ce-a văzut
În cursa lăpușneană iubitul ei căzut.
Dar jertfei sale crude am pus împotrivire.
Ea-i soră numai... Ana așteaptă pe-al ei mire.
DESPOT
Ah! martor îmi e Domnul cât încă o iubesc!
Ea-i cerul meu... și însă de cer mă despărțesc.
MOȚOC
De Ana?... tu?...
DESPOT
(îngăimat)
Pricepe cu agera ta minte.
Domnia cu amorul nu are legăminte,
Nu!... fiecare treaptă a-ntinsei omeniri
Își are-a sale drepturi ș-a sale-ndatoriri.
Ce vrea ca om, vai! Domnul nu poate să-mplinească,
Silit fiind adese natura să jertfească,
Pe inimă-i să calce, ș-oricât de desperat,
Supus să se închine rațiunilor de stat.
Aceste adevăruri... te vor convinge ele,
În interesul țării ș-a dinastiei mele
M-obligă... cât de mare ar fi durerea mea...
Deși iubesc pe Ana... ca să renunț la ea...
Și chiar o alianță să cat ele m-obligă,
Pentru-ale mele planuri... cu spița unui rigă...
Această declarare voi face azi la sfat...
Nu te mâhni, Moțoace... ce vrei?... sunt obligat...
(Se îndreaptă spre apartamentul său.)
Azi ușile-s deschise... țin curte de dreptate...
Moțoace... te-am vrut socru?... te vreau și mai mult... frate!
(Iese prin stânga.)

SCENA VI

MOȚOC
(posomorât, privește cu ură după Despot)
Da!... frate precum Abel și Cain!... A! tu crezi
Că mi-i fugi din mână ca apa?... și nu vezi
Că palidă-mi e fruntea și scurtă răsuflarea
Sub viforul ce naște în mine răzbunarea?
A lui Moțoc copilă nu-i demnă... tu mi-ai spus,
Alăture cu tine să steie pe tron, sus?
Îți trebuie-alianță de rigi... mi-ai spus tu mie,
Tu ce-ai avut drept sceptru un băț de calicie?
Aș râde dacă râsul ar mai găsi vrun loc
Pe lângă-a lui mânie în pieptul lui Moțoc...
O! grec, atât de mare-i a lui deșertăciune
Cât își admiră umbra când soarele apune
Și crede, când o vede lungită pe pământ,
Că umbra cu statura-i deopotrivă sânt...
Dar ți-oi scurta eu, Despot, și umbra și lumina
Și-n loc de-a ta mândrie ți-i măsura tu vina,
Ș-atunce vei pricepe cât ești tu de pitic.
Nimic ai fost!... și iarăși prin mine-i fi nimic!

SCENA VII

MOȚOC, SPANCIOC, STROICI (se arată în fund)
SPANCIOC
Moțoc șade pe gânduri cu fața nourată?
Semn rău!... Semn de furtună în zare adunată.
(Se apropie de Moțoc.)
Hmm!... Vornice Moțoace, ești trist, posomorât.
De viață, de putere, de lume ți-ai urât?
Viața trece, puterea trece, și lumea trece;
Zi dar mâhnirii tale ca dânsele să plece.
Mâhnirea-i oaspe dușman ce trebuie-alungat.
Ea-i parte femeiască, tu ești încă bărbat.
MOȚOC
(repede)
Spancioc, unde mi-e Tomșa?
SPANCIOC
(zâmbind)
Nu știu.
MOȚOC
Tu, Stroici, răspunde,
Unde-i Tomșa?
STROICI
N-am știre.
MOȚOC
Ba știți!... El este unde
Ar trebui cu toții să fim, de mai avem
În vine-un dram de sânge curat de-orice blestem.
Nu știți unde e Tomșa? Nu? dar cine vă crede?
Voi știți, o știți ca mine, că Tomșa se repede
Acuma spre Suceava cu partizanii săi
Și cu-a lui oaste mică, dar oaste tot de zmei.
Știți că viteazul Tomșa, român cu preștiință,
A spus de mult că Despot nu-i țării de priință
Și vine să-l răstoarne!... sunteți chiar pregătiți,
Și însă voi, ca mine, vă faceți că nu știți!
SPANCIOC
Moțoace, cunoști multe!... iar dacă Tomșa vine,
Gândești că bine face?
MOȚOC
Da, da! el face bine
Căci Despot pe toți răii din culme-a întrecut!
Chiar cerul, ca pământul, răbdarea și-a pierdut.
SPANCIOC
Cum?... tu ne grăiești astfel?... tu, care-odinioară
Vroiai să legi de Despot pe dulcea ta fecioară,
Pe Ana, și-mpreună să-i urci pe tron?
MOȚOC
Spancioc,
În rana ce mă arde, ah! nu arunca foc.
Am fost orbit de ură în contra tiraniei
Ș-aprins ca totdeauna de dragostea moșiei...
Acest fățarnic, Despot, amar ne-a înșelat
Și-n inimile noastre dibaci s-a încuibat,
Că-i om cu două fețe: în suflet poartă ură
Și dulcea dezmierdare în ochi-i și pe gură.
SPANCIOC
Așa-i!... el avea miere pe buza lui, și noi
Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi.
Proști!... am crezut că-i matcă de stup, și deodată
Trezitu-ne-am c-un trântor și cu mierea mâncată.
STROICI
E trântorul în faguri?... afară el din stup!
E lupu-n stâna țării?... pe lup, zavozi, pe lup!
MOȚOC
Dămol, Stroici!... să fim gata, când lupul se arată,
Să-mpingem spre capcană jigania turbată,
Și Despot de la sine în ea va fi condus.
Așa e scris acelui ce cată tot pe sus.
Netotul!... în mărire se-ndeasă făr’ de cale?
Mărirea să-l înece în valurile sale!
STROICI
A! bine zicea Tomșa, dar nu l-am ascultat.
MOȚOC
Dar!... Despot e urgia cumplitului păcat!
El vrea ca să supuie, lipsit de-orice căință,
Vroința omenirii la simpla lui vroință.
Și-i mândru cu boierii! și, vai, nepăsător
De țară, de oștime, de lege, de popor!
Căci a umplut moșia de lifte blestemate
Și de năravuri rele, hidoase, desfrânate.
El, lacom, seacă țara!... el, grec nerușinat,
Petrece cu-o spaniolă ascunsă în palat,
Și în disprețul legii, credința lui profană
Din paraclis făcut-a capelă luterană.
Semeață fărdelege!... O! cum nu vă treziți,
Răzbunătoare umbre a domnilor măriți,
Ca sub privirea voastră, sub fulgerul privirii,
Tiranul să dispară în hăul nimicirii!
SPANCIOC
Moțoace! lasă morții și cheamă pe cei vii.
Cine-i strechiatul Despot, îl știm precum îl știi;
Un grec trecând prin ițe ca sprintena suveică,
Un cuget ce răsună de glas de cucuveică.
Dar ce facem cu dânsul?
MOȚOC
Ce facem?
SPANCIOC
Dar.
MOȚOC
(în taină)
Ce faci
Când cântă cucuveuca pe casă?
SPANCIOC
O alung.
MOȚOC
Taci!
Boierii și breslașii la Curte se adună...
(Boieri, breslași și țărani intră și formează grupuri în fund.
Ostași români și străini se așează în rânduri dincolo de arcade.)

* * *

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !