KLAUS CEL MIC ȘI KLAUS CEL MARE (1)

de Hans Christian Andersen

Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.

Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:

Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare și să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea și toate clopotele din clopotniță chemau lumea la biserică. Oamenii erau toți gătiți de sărbătoare și se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mândru, încât iar pocnea din bici și striga: "Hi, căluții mei!"

- Nu trebuie să spui așa! zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tău.

Dar când iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita că nu trebuie spună așa și striga: "Hi, căluții mei!"

- Îți spun o dată pentru totdeauna să nu mai zici așa, spuse Klaus cel mare. Dacă mai zici, să știi că-i trântesc una în cap calului tău de nu se mai scoală în vecii vecilor!

- Nu, nu mai zic așa! spuse Klaus cel mic.

Dar când oamenii treceau pe lângă el și îi dădeau bună ziua, el iar se bucura și se gândea ce bine-i că are cinci cai la plug și pocnea din bici și striga: "Hi, căluții mei!"

- Las’ că-ți dau eu ție căluți! a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan și a dat una în cap calului lui Klaus cel mic, de-a căzut jos calul și nu s-a mai sculat.

- Vai, acuma nu mai am cal, a spus Klaus cel mic și a început să se tânguie. Apoi a jupuit calul, a pus pielea la vânt, să se usuce, a băgat-o într-un sac, a luat sacul în spate și s-a dus la târg, să vândă pielea calului.

Până la târg era departe și drumul trecea printr-o pădure mare și întunecoasă și pe lângă asta s-a mai stricat și vremea. Klaus cel mic s-a rătăcit și când a dat iar de drumul cel bun începuse să se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca să mai ajungă la oraș sau să se întoarcă acasă până a nu se face noapte.

Chiar lângă drum era o casă țărănească; obloanele erau lăsate, dar printre ele se vedea puțină lumină. "Am să mă rog să mă găzduiască în noaptea asta", se gândi Klaus cel mic și bătu la ușă.

I-a deschis o femeie; dar când a auzit ce vrea, i-a spus că bărbatu-su nu-i acasă și că nu poate să-l primească.

- Bine, am să stau afară, a zis Klaus cel mic și femeia i-a închis ușa în nas.

În curte era un stog de fân și între stog și casă era o șură cu acoperiș de paie.

- Uite, acolo am să stau, și-a spus Klaus cel mic când a zărit acoperișul. Am să dorm de minune, că doar cocostârcul n-are să umble pe acoperiș noaptea și să mă ciupească de picioare.

Fiindcă, am uitat să vă spun, pe acoperiș își avea cuibul un cocostârc.

Klaus cel mic s-a suit pe șură, s-a întins și s-a întors pe-o parte, ca să se așeze mai bine. Obloanele de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, așa că se vedea în casă. În odaie era pusă masa, și pe masă era vin și friptură, și un pește strașnic. Nevasta țăranului și dascălul de la biserică ședeau la masă, numai ei doi, și ea îi turna vin și el înfuleca din pește, fiindcă era tocmai mâncarea care-i plăcea lui mai mult.

- Tare aș mânca și eu! se gândea Klaus cel mic și își întindea gâtul ca să vadă mai bine. Pe masă mai era și o plăcintă grozavă! Un adevărat ospăț!

* * * 

Sursa foto

Urmează Klaus cel Mic și Klaus cel Mare (2)